Îmi amintesc ziua în care, în sfârșit, am înțeles: toate acele „atașamente” de care mă agățasem mă împiedicau, de fapt, să trăiesc viața pe care mi-o doream cu adevărat. Nu a fost o singură revelație dramatică – mai degrabă o acumulare lentă de neliniște, confuzie și un sentiment persistent că eram blocată.
În cele din urmă însă, mi-am dat seama că influența strânsă pe care o aveam asupra anumitor lucruri era chiar motivul pentru care nu mergeam mai departe.
Cu toții ne formăm atașamente în timp. Unele dintre ele sunt sănătoase, cum ar fi relațiile semnificative și valorile personale. Însă alte atașamente – adesea cele înrădăcinate în frică sau lipsuri – pot deveni toxice.
Acele atașamente nesănătoase ajung să conducă totul, lăsându-ne prinși în capcană și nesiguri în privința următorilor pași.
Greutatea ascunsă a atașamentului
La început, nu am văzut cât de mult mă apăsau atașamentele mele. Mă simțeam mai în siguranță să mă agăț, chiar și atunci când durea. Îmi spuneam mici minciuni, cum ar fi: „Mai bine naiba” sau „Am investit prea mult timp aici ca să mă las acum”.
Poate că te poți identifica cu asta. Uneori este un loc de muncă nesatisfăcător la care ți-e teamă să renunți din cauza grijilor financiare. Alteori este o relație pe care ai depășit-o, dar de care te agăți pentru că te temi să fii singur.
Când suntem atașați, ne spunem adesea că nu putem trăi fără oamenii, lucrurile sau situațiile în cauză. Dar iată care e ideea: adesea ne bazăm acest sentiment pe iluzii. Ne imaginăm rezultate catastrofale dacă renunțăm. În realitate, avem mult mai multă rezistență decât credem.
Există o învățătură budistă clasică la care revin mereu: rădăcina suferinței este atașamentul. Interesul meu pentru budism mi-a modelat modul în care privesc detașarea – desigur, nu sunt perfect la asta, dar am văzut direct cât de eliberator poate fi să-ți slăbești strânsoarea.
Marea lecție este că a renunța nu înseamnă că încetezi să-ți pese; înseamnă că încetezi să mai încerci să controlezi ceea ce este incontrolabil.
De ce ne abținem
Deci de ce ne agățăm atât de tare? În cazul meu, a fost din cauza fricii. Frica că aș pierde ce aveam, teama că nu aș găsi nimic mai bun, teama de a da lucrurile peste cap. Și să fim reali: schimbarea este înfricoșătoare. Chiar dacă suntem nemulțumiți de situația noastră actuală, știm asta. Este confortabilă în felul ei distorsionat.
Un alt motiv este mândria. Ne displace să recunoaștem că am investit timp și energie în ceva ce, în cele din urmă, nu ne este de folos. Credem că a renunța înseamnă că am eșuat, când, de fapt, acest lucru demonstrează adesea un curaj extraordinar.
Am mai vorbit despre asta într-o altă postare pe HackSpirit, dar este o lecție care îmi tot revine în minte.
Conform unui studiu publicat în Journal of Personality and Social Psychology, oamenii au o prejudecată puternică către păstrarea a ceea ce și-au asumat deja , chiar dacă alegerea inițială nu mai este benefică.
Această „eroare a costurilor irecuperabile” este exact ceea ce ne împiedică pe mulți dintre noi să renunțăm la locuri de muncă proaste, relații învechite sau obiceiuri neproductive.
Când izbucnește realizarea
Un moment de cotitură personal pentru mine a fost atunci când am simțit un sentiment persistent de blocare și epuizare. Aveam un proiect în care m-am dedicat luni întregi, dar în adâncul sufletului știam că nu va duce nicăieri. Totuși, mă agățam de el, sperând că dacă aș mai ajusta un lucru, va reuși ca prin magie.
Într-o după-amiază, m-am uitat la biroul meu (care era plin de notițe, mementouri și sarcini neterminate) și m-am întrebat: „Sunt cu adevărat entuziasmat de asta sau pur și simplu mi-e frică să renunț?” Răspunsul meu sincer a fost că mi-era teamă să eșuez, să recunosc că mi-am pierdut timpul.
A fost o pilulă greu de înghițit. Dar recunoașterea fricii a fost ca și cum ai lumina cu o lanternă un colț întunecat. Puteam vedea sursa problemei și o puteam înfrunta.
Renunțarea la acel proiect nu a însemnat doar eliminarea unei singure poveri; a fost vorba despre eliberarea spațiului mental și emoțional pentru a explora oportunități mai bune. Și odată ce am făcut-o, am simțit o explozie de energie pe care nu o mai trăisem de secole.
Cum ne păcălește frica să ne agățăm
Frica se poate manifesta în diferite moduri: frică de singurătate, frică de necunoscut, frică de jenă. Uneori se manifestă chiar și ca aroganță – convingându-ne că a renunța este sub nivelul nostru sau că „nu ar trebui să fim nevoiți” să renunțăm dacă alți oameni (sau lumea) s-ar alinia la planurile noastre.
Dar frica este doar un sentiment, nu o profeție. După cum a spus odată Dr. Wayne Dyer, „Nu este niciodată aglomerată de-a lungul drumului suplimentar”. Această replică rezonează cu mine pentru că subliniază cât de puțini oameni sunt dispuși să-și depășească temerile și să facă ceea ce este cu adevărat necesar pentru a merge mai departe – cum ar fi să renunțe la lucruri.
Dacă ai încredere că ești capabil să înfrunți orice s-ar întâmpla în continuare, frica își pierde o mare parte din putere.
A renunța nu înseamnă că nu vei simți anxietate sau nesiguranță. Probabil că te vei simți. Este natural. Dar creșterea are loc adesea în acea zonă de disconfort.
Diferența este că, odată ce depășești rezistența, te deschizi către experiențe și posibilități pe care altfel nu le-ai fi luat niciodată în considerare.
Îmbrățișând frumusețea incertitudinii
Unul dintre cele mai importante motive pentru care ne agățăm de atașamentele noastre este iluzia certitudinii. Ne gândim: „Ei bine, cel puțin știu cum stau lucrurile acum. Dacă schimb lucrurile, cine știe ce se va întâmpla?” Dar incertitudinea este locul unde se află adevărata creativitate și libertate.
Am învățat că incertitudinea poate fi înfricoșătoare, da, dar poate fi și revigorantă. Odată, am renunțat la un loc de muncă sigur pentru a-mi începe propria afacere (care mai târziu avea să se transforme în HackSpirit). Luni de zile, am fost îngrozit că făcusem o greșeală colosală.
Dar acel salt m-a obligat să dezvolt noi abilități, să mă adaptez mai repede ca niciodată și să învăț lucruri despre mine pe care nu le-aș fi descoperit niciodată în zona de confort a unui program stabil de la 9 la 17. Aceasta este frumusețea incertitudinii: te provoacă să devii mai ingenios, mai rezistent și mai deschis la minte.
Îți recomand să citești „Sufletul nelegat” de Michael A. Singer dacă vrei să aprofundezi modul în care se formează atașamentele în mintea noastră.
Este una dintre acele cărți care mi-au schimbat modul în care mă raportez la propriile gânduri și temeri. Aprofundează conceptul de eliberare – cum să observi strânsoarea atașamentului și cum să o slăbești.
Pași practici pentru a renunța
A ști că ești atașat e un lucru, a acționa în consecință e cu totul altceva. Iată câțiva pași care au făcut o diferență tangibilă în propria mea viață:
- Dă-ți un nume atașamentului. Uneori, numirea lucrului de care ne agățăm îl lipsește de putere. Notează-l într-un jurnal: „Sunt atașat de obținerea aprobării șefului meu” sau „Sunt atașat de a avea dreptate în fiecare ceartă”. Recunoașterea acestui atașament este primul pas către a-l anula.
- Vizualizează renunțarea. Poate suna puțin cam lipsit de sens, dar rămâi cu mine. Imaginează-te eliberând orice te atașează. Eliberează-te de acea povară. Acest simplu exercițiu mental poate face ca actul de a renunța să pară mai real și mai realizabil.
- Stabilește limite. Dacă atașamentul tău este legat de o relație sau de un cadru social, stabilește limite. Spune-le oamenilor din jurul tău ce vei tolera și ce nu. Nu este vorba despre a fi rece sau distant, ci despre a-ți proteja bunăstarea mentală și emoțională.
- Cere sprijin dacă este nevoie. Adesea credem că trebuie să facem totul singuri. Dar uneori, implicarea unui antrenor, a unui consilier sau chiar a unui prieten de încredere poate fi puntea dintre tine și următoarea etapă a vieții tale. Nu este nicio rușine să ceri ajutor.
- Reflectă și reînnoiește. După ce te-ai lăsat pradă, fă-ți timp să reflectezi asupra a ceea ce ai învățat. Ce te-a învățat acest atașament despre tine, despre valorile și temerile tale? Folosește aceste cunoștințe pentru a naviga prin provocările viitoare cu mai multă înțelepciune și grație.
Mindfulness poate ajuta
Mindfulness nu înseamnă doar să stai pe o pernă și să meditezi ore în șir (deși, dacă asta e ceea ce îți place, încearcă). Înseamnă să fii pe deplin prezent în orice apare – fie că este vorba de bucurie, tristețe, frustrare sau entuziasm – fără judecată.
Antrenându-te să-ți observi experiențele în loc să reacționezi imediat, dobândești claritatea de care ai nevoie pentru a vedea care atașamente sunt autentice și care sunt alimentate de frică.
Deseori folosesc mindfulness-ul pentru a mă autoevalua: Unde simt tensiune în corpul meu? Care este emoția dominantă în mintea mea în acest moment? Această practică dezvăluie modurile subtile în care mă pot agăța de o idee sau o situație din obișnuință, mai degrabă decât din necesitate reală.
Una dintre cele mai mari revelații pentru mine a fost cât de multe dintre atașamentele mele erau bazate pe egoul meu. Am aprofundat acest aspect în cartea mea, „ Secretele ascunse ale budismului: Cum să trăiești cu impact maxim și ego minim” .
Atașamentele determinate de ego – cum ar fi goana după validare externă sau obsesia față de statut – sunt printre cele mai greu de renunțat. Dar pacea de cealaltă parte merită din plin.
O reamintire a expertului
„După cum spunea Lao Tzu, «Când renunț la ceea ce sunt, devin ceea ce aș putea fi.»” Acest citat mi-a rămas în minte ani de zile. Nu înseamnă că te pierzi pe tine însuți renunțând la lucruri; de fapt, devii mai autentic, mai expansiv și mai în acord cu ceea ce îți dorești cu adevărat de la viață.
Uneori, cine credem că suntem (sau ar trebui să fim) este doar o colecție de credințe învechite, așteptări societale și obiceiuri nefolositoare.
Această afirmație este susținută de experți precum psihologul Dr. Kristin Neff, care a remarcat că autocompasiunea joacă un rol imens în capacitatea noastră de a renunța la lucruri.
Dacă ne autocriticăm de fiecare dată când observăm că suntem atașați de ceva, nu facem decât să întărim ciclul fricii și al vinovăției. Dar, prin compasiune față de noi înșine, creăm spațiu pentru a ne recunoaște atașamentele fără a ne judeca – iar asta face mai ușoară mersul mai departe.
Cuvinte finale
A renunța la atașamente nu înseamnă a renunța la oameni, obiective sau vise. Înseamnă a elibera strânsoarea pe rezultate și identități care nu ne mai servesc. Este un pas înfricoșător – fără îndoială. Dar este și cheia creșterii.
Am învățat că de fiecare dată când slăbesc strânsoarea asupra a ceva ce mă trage în jos, fac încă un pas către viața pe care mi-o doresc cu adevărat. Îmi deschide posibilități. Reduce stresul. Îmi sporește sentimentul de stimă de sine pentru că nu mai sunt încătușat de frică sau ego.
Așadar, dacă te simți blocat sau neliniștit, ia-ți un moment să te gândești la ce te agăți. Recunoaște că a renunța nu este un semn de eșec; este un act de curaj.
De fiecare dată când renunț la un atașament, devin puțin mai mult din cine ar trebui să fiu – și dacă ești dispus să faci saltul, cred că și tu vei face același lucru.
Ți-a plăcut articolul meu? Dă-mi like pe Facebook pentru a vedea mai multe articole de acest gen în feed-ul tău.