Cronica unei despărțiri


Se poate spune și așa din moment ce este o carte scrisă de mine, dar dacă vă întrebați în ce măsură textele de pe blog se regăsesc în carte, atunci răspunsul este în foarte mică măsură (un singur text de pe blog apare în carte în exact aceeași formă). Nu mi s-ar părea corect nici față de voi, cititorii mei și nici față de mine să vă servesc o carte în care să culeg textele pe care le-ați putut citi pe blog și să o vând. 

Pentru că este un roman-jurnal al despărțirii. În cazul protagoniștilor mei, este vorba despre despărțirea de prima iubire, dar, cred eu, etapele și problemele pe care le întâmpina personajul narator sunt întâlnite și mai târziu, în orice relație.

O eroină fără nume – care ar putea, foarte bine, să fie oricare dintre cititorii mei care au trecut cel puțin o dată printr-o despărțire de un om drag – și enigmaticul, capriciosul Alex, personaj-cheie și destinatarul unei serie de douăsprezece scrisori care apar consemnate la finalul fiecărui capitol. Sau, cu alte cuvinte: despre negarea unui sfârșit evident, presimțirea și chiar certitudinea că ești înlocuit de omul care pentru tine înseamnă totul, dorința de a urî un om pe care l-ai iubit și multe alte lucruri în care știu că vă veți regăsi.

[add_to_cart id=”5113″]

Dragul meu Alex,

 

     Ți-am spus că oriunde merg, te port cu mine în gând? Și mi-e frică de mor! Dacă n-am să te pot uita, totuși…

     Îmi pare rău că ne-am cam certat în ultimele zile. Și-mi pare încă și mai rău că te-am mințit că sunt bine. Dar nu despre asta vreau să vorbim acum.

     Mă gândesc mult la noi. Revăd totul de zeci de ori și, de fiecare dată, reinterpretez diferit. Dar știi ce concluzie trag de fiecare dată? Că ne-am despărțit pentru că ne era teamă de ceea ce simțeam.

     Nu-i stupid să te desparți din atâta motiv? Tu ar fi trebuit să fii Făt-Frumosul meu care să lupte împotriva tuturor. Da, știu că nu suntem în basme și că probabil ai să râzi de mine.

     De ce te încăpățânezi să fii cu ea? Nu pot să cred că o iubești. Nu ai avea cum să o faci și totuși să mă privești în felul acela, să iei foc doar la gândul că voi ieși să beau o cafea cu altcineva.

     Așa că, te rog, nu o duce în locurile noastre! Asta nu ți-aș mai ierta-o. A treia bancă de pe bulevard, sub castanul ăla bătrân, unde am vorbit ultima dată despre viitor când țineam capul în poala ta, păstreaz-o doar pentru noi. Și n-o duce nici pe banca unde mi-ai furat primul sărut. Dacă va dori să se așeze acolo, tu spune-i că nu-i drept. Și nu o duce nici pe canapeaua din living unde stăteam adesea de vorbă cu mama ta. Iar de va ajunge la tine acasă, n-o lăsa să-și pună capul pe perna albastră, puțin descusută într-un colț. Toate acelea sunt ale mele și mă voi întoarce într-o zi!

     Vorbe poți să-i spui multe; orice vrei tu, nu-mi pasă! Poți să o minți chiar că o iubești, dacă-ți face ție plăcere. Dar, te rog, n-o prezenta prietenilor tăi spunându-le că lângă ea vrei să-ți petreci restul vieții și nici nu-i șopti vreodată că e sufletul tău pereche.

     Deja nu mai știu ce să-ți scriu, mă crezi? Obișnuiam să vorbim cu orele, iar acum abia dacă mai pot umple câteva pagini din jurnal cu gânduri adresate ție.