Rolul tău în povestea mea s-a încheiat, iar eu trebuie să accept asta



Rolul tău în povestea mea s-a încheiat, iar eu trebuie să accept asta

E greu, știi?

Am trecut de la „noi sunt pentru totdeauna” la a ne evita intenționat atunci când ne întâlnim pe stradă.

Rolul tău în povestea mea s-a încheiat, iar eu trebuie să accept asta

Te văd uneori. Ai crescut. Ești frumoasă. Ești femeie. Apoi îmi amintesc că rolul tău în povestea mea s-a încheiat, iar eu trebuie să accept asta.

Nu mai există noi. Sau, mă rog, există, dar undeva într-un trecut de care tu nu vrei să-ți aduci aminte. Poate că nici eu, pentru că ar durea prea tare.

Nu m-aș fi gândit vreodată că o amintire atât de frumoasă poate să te rănească atât de tare atunci când te gândești la ea. Nu m-aș fi gândit că o să te văd pe stradă și o să știu că ești fericită, dar totuși nu voi fi bucuros pentru tine.

Asta nu-i iubire, mi-ai spune tu. Când iubești te bucuri că celălalt e fericit.

Cum aș putea să fiu fericit să văd că ai plecat atât de departe? Nici măcar nu-i vorba de el. Da, v-am văzut de câteva ori. Și am văzut felul în care te privea. Era aceeași privire prin care îți spuneam tu ești lumea mea.

Știu că, dacă m-ai întâlni acum pentru prima dată, poate că nici măcar nu ai mai găsi în mine ceva de iubit. Știu bine că m-a iubit doar copilul din tine. Mai știu și că o femeie cum ești tu are nevoie de protecție și susținere, lucruri pe care eu nu știu să le ofer.

Aș vrea totuși să cred că ți-am rămas o amintire frumoasă. Chiar dacă, simplul gest de a mă referi la mine ca la o amintire înseamnă să accept că rolul tău în povestea mea s-a încheiat.

Ce ironie! Îmi ziceai mereu să mergem la o piesă de teatru și n-am mai făcut-o niciodată. Spune-mi, iubito, te pregăteai să-mi explici că, după ce se lasă cortină, fiecare dintre actori își vede de o nouă reprezentație de parcă cea din urmă nici n-ar fi existat?

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: