Minciuna universală #739: „Eu n-am să te rănesc niciodată”



"Eu n-am să te rănesc niciodată"

„Eu n-am să te rănesc niciodată” mi-au spus-o, cel puțin o dată, toți oamenii care au plecat din viața mea mai devreme decât eram eu pregătită să le dau drumul. M-au privit în ochi și m-au păcălit să am încredere în ei, chiar dacă nu era prima oară în care eram pe punctul de-a iubi un om nu la fel de sigur ca mine pe sentimentele pe care le avea.

„Eu n-am să te rănesc niciodată pentru că eu știu ce înseamnă să te rănească un om iubit”

Iar asta m-a făcut să am curaj, chiar și fără garanții. Și mi-am ales de fiecare dată oameni cu trecut pentru că am crezut că doar cei care au fost răniți din iubire, pot iubi înzecit un om care li se dăruiește.

„Eu n-am să te rănesc niciodată” am spus-o și eu oamenilor despre care acum aproape că nu mai știu nimic și pe care i-am lăsat zăcând într-o baltă de lacrimi de dor. M-am legat la ochi cu iluzia că suferința te transformă într-un om mai bun, că dacă am fost rănită de alții la un moment dat, sunt incapabil acum să ies din viața omului care mă iubește.

Dar pe atunci, pe când am ascultat promisiuni neîndeplinite și am promis altora lucruri pe care nu le-am realizat, nu știam mai nimic despre iubire. Credeam că, atunci când un om te privește în ochi și-ți spune că te iubește este pentru că o face cu adevărat; că iubirea este ceva care nu ține de-o stare de moment și că acei oameni care mi-au promis luna de pe cer chiar au de gând să mi-o și dea. Sau, mă rog, renunțând la metafoare: că oamenii care mi-au promis că mă vor iubi chiar aveau de gând să o și facă.

Atunci credeam că suferința în dragoste este ceva singular, o experiență pe care-o trăiesc puțini oameni și care ajunge cumva să te martirizeze. În naivitatea mea de adolescent – sau mai degrabă copil – credeam că oamenii sunt buni și că promisiunile se respectă întotdeauna. Așa că am crezut. Ce altceva era să fac? Dar asta nu m-a scutit deloc de căderi bruște din al noulea cer, direct în realitatea necruțătoare în care toți cei care îți spun că te iubesc o fac într-adevăr.

Aș vrea să spun că am suferit o singură dată și că, la rândul meu, nu m-am purtat urât cu niciunul dintre oamenii care m-au iubit. Aș vrea să spun și că mi-am ajutat întotdeauna prietenii când au avut nevoie și că am găsit la ei sprijinul necesar de fiecare dată. Aș vrea să povestesc cum nu am fost mințită niciodată și nici lăsată baltă de oamenii pe care credeam că mă pot baza. În realitate însă, lucrurile sunt fix pe dos. 

Am suferit pentru mulți oameni, de la prieteni buni și până la iubiți care au știut cum să mă facă să le dăruiesc tot ce aveam eu mai bun. Ba chiar i-am făcut și pe alții să sufere cu nepăsarea și indiferența mea. Pentru că în manualele de la școală, nimeni nu-ți spune că nu poți fi bun până la capăt, că uneori de tine se îndrăgostește omul pe care tu nu-l poți iubi și că dragostea cu de-a sila nu se poate, oricât de plin de bune intenții ai fi.

Sunt o persoană îngrozitoare pentru că am spus te iubesc-uri oamenilor care nu mi-au zguduit ființa din temelii? Poate. În apărarea mea, aduc argumentul că am cunoscut oameni buni pe care mi-am dorit din suflet să-i iubesc, dar nu am găsit în mine voința necesară pentru asta. Sunt o prietenă groznică pentru că astăzi nu mai vorbesc cu toți acei oameni cărora le-am spus că noi suntem bff (best friends forever)? Poate că și asta, dar am preferat să tai un rău de la rădăcină și să plec din viața oamenilor care încă mai aveau nevoie de mine decât să mă trezesc prinsă în relații care nu-mi aduceau nicio satisfacție.

(

Pentru a afla cele mai mici prețuri la cărți și ofertele lunii, vizitează pagina Promoții la cărți.

sursă foto

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: