Întâlniri cu scriitorii: Ion Ochinciuc – octagenarul autor de romane polițiste



ochinciuc

În luna august a acestui an, am cunoscut un om deosebit: scriitorul bucureștean Ion Ochinciuc. Știu că nu vă sună cunoscut numele, căci nici mie nu-mi suna în acel final de vară când am mers, cu mari emoții, să-i iau un interviu. Făceam practică la ziarul local Oglinda de azi, iar aceasta era ultima temă pe care trebuia să o fac pentru obținerea adeverinței.

Inițial, am fost ușor revoltată. Mi se părea ciudat că directorul ziarului vorbea despre Ochiniuc ca despre un mare scriitor. Eu nu auzisem nimic despre acest nume și nici Google nu-mi era prea de mare ajutor. Am aflat ulterior că ultimele cărți i-au fost publicate la Editura Tracus Arte de la care citisem o singură carte și asta cu luni bune în urmă.

Un autor de romane polițiste care se hotărâse să-și publice memoriile. Atât mi se spusese. Mai primisem indicația să-i spun că i-am citit volumele de memorii și că mi-au plăcut (lucru pe care nu l-am făcut în final, pentru că mi s-a părut nedrept să mint). Nu aveam chiar mari emoții pentru că nu credeam deloc că mă voi întâlni cu unul dintre autorii pe care-i privesc cu respect și cărora mi-e frică să le pun vreo întrebare, doar-doar să nu spun o prostie. Apoi am aflat că mai sus amintitul domn lucrase vreme de 20 de ani în radio și m-am panicat. Dacă nu o să mă descurc?

Mă așteptam să dau peste un jurnalist care-mi va analiza întrebările, postura, gesturile și îmi va spune cât de nepotrivită sunt pentru meseria asta. Nici că puteam să-mi imaginez niște caracteristici mai nepotrivite!

Wikipedia a fost cea care mi-a venit în ajutor cu o serie de guide lines (zău că nu-mi vine cuvântul în română!)Astfel, am aflat că aveam de-a face cu un bătrân de 88 de ani care-i cunoscuse pe marii G. Călinescu, Tudor Vianu și Alexandru Graur. Partea interesată de povești a creierului meu s-a aprins instantaneu. Era o poveste de descoperit în vorbele acestui om, pe care nu-l mai subestiam acum.

Mi-am scris întrebările pe-o foaie, le-am tăiat și le-am rescris.Le-amtrimis editorului de la ziar și m-a asigurat că sunt bune. Dar tremuram exact ca un copil de școală generală pus față în față cu directorul instituției. Am încercat să le memorez, dar nu eram sigură că-i calea cea bună, așa că m-am hotărât să mă înființez cu un carnețel și multă multă atenție.

Am întâlnit un bătrân cu privire blândă care m-a încurajat cu un zâmbet cald. Mi-a spus cât de mult îi place numele meu de familie și mi-a mărturisit că, în urmă cu mulți ani, întâlnise la Iași o tânără actriță care purta același nume. I-am mărturisit că tata se trage din județul Vaslui și mi-a răspuns, la rândul său, că se trage de prin aceleași părți.

Prima întrebare, referitoare la numele mari pe care le întâlnise de-a lungul vieții, a venit cu un răspuns pe măsură. G. Călinescu, Alexandru Graur și Tudor Vianu îi fuseseră profesori. Au urmat alte și alte povești: despre părinții dânsului, copilărie și începuturile în jurnalism. Mi-a mărturisit cât de greu era să scrii în perioada comunistă când fiecare frază îi era supusă controlului. Vremuri despre care mai auzisem doar în poveștile bunicilor. Plin de voie bună și de anecdote, domnul Ochinciuc e un om fără vârstă. M-a încurajat și, cu toate că era primul interviu real pe care-l luam, a fost de parcă aș fi vorbit cu un om simplu, nu cu un scriitor.

Un alt detaliu interesant, care m-a uimit și pe care nu pot să nu-l împărtășesc cu voi, este incidentul legat de Marin Preda. Cel din urmă, a făcut scandal într-o după-amiază la redacție, că Ochinciuc are tiraje mai mari decât ale unei cărți de-ale sale. Nu prea știa Moromete cum e cu economia de piață, povestește cu zâmbetul pe buze.

Mi-a părut rău să mă despart de bătrânelul atât de plin de povești după doar două ore. Am ajuns acasă și am ascultat din nou înregistrarea. Am prelucrat interviul, transcriind doar informațiile interesante, pentru că nu voiam să plictisesc, deși a trebuit să renunț la multe dintre poveștile care m-au încântat.

 

Doi şoricei au căzut într-un vas cu lapte. Vasul era înalt, smălțuit, n-aveau cum să iasă. Au înotat ce-au înotat, iar unul dintre ei, resemnat, s-a dus la fund și s-a înecat. Celălalt a dat din lăbuțe până și-a pierdut cunoștința. Când s-a trezit, plutea pe-o bucățică de unt. Atât a bătut laptele, până l-a făcut unt.” Asta vreau să le zic și eu tinerilor scriitori: dați din lăbuțe pân-ajungeți pe-o bucățică de unt. 

 

Interviul a ajuns la redacție și s-a publicat. Marți, în ziua în care ziarul a apărut pe piață (nici măcar nu-mi ajunsese în  mâini), am primit un telefon de la Ion Ochinciuc care ținea să mă felicite pentru maniera în care am redactat interviul. A fost o mândrie pe care nu prea reușesc să o descriu în cuvinte. Mă aștepta la el să-mi dea ultimul roman polițist, lansat chiar la Câmpina.

Așa a ajuns Călugărița. În umbra unei femei la mine în bibliotecă, cu o frumoasă dedicație:

 

Domnișoarei Andreea Chiuaru, tânără și dotată posesoare a unui condei dintre cele mai promițătoare.

Călugărița. În umbra unei femei este unul dintre cele mai bune romane românești pe care le-am citit și nu o spun doar din datorie sau respect. Prima parte a romanului mi-a amintit de stilul lui Drumeș. O femeie, Simona Dedulescu, poreclită sugestiv Călugărița – cu o dublă aluzie: la faptul că este nepoată de preot și o fire retrasă, dar și la insecta cu același nume (care, în cazul în care nu știați, mănâncă capul masculului după împerechere) după o moartea ciudată a logodnicului cu care urma să se căsătorească. În scenă apare Rolo Dedulescu, un fel de bărbat perfect – frumos, bogat, cu viitor prosper și îndrăgostit iremediabil de eroină – cu care aceasta se căsătorește. La puțin timp după nuntă însă, în viața Simonei, apare Pop (Popică) Dezideriu, cel care-i va deveni amant timp de mulți ani, până la apariția în scenă a lui Mircea Cozianu (un jurnalist și scriitor notoriu, divorțat și-un soi de playboy modern). Vă mai spun doar că moartea logodincului va mai fi urmată și de altele cel puțin la fel de suspecte. Rămâne întrebarea: este Simona vinovată de dezastrul care se produce în viețile bărbaților care ajung să o iubească? Și, desigur, vă invit să-l citiți.

 

ochinciuc

Câteva luni mai târziu, primeam un telefon în care eram invitată la lansarea celui de-al treilea (și ulimul) volum de memorii scris de Ion Ochinciuc: Cine râde la urmă? Oameni și întâmplări. 

Lansarea, ce a avut loc la Librăria Open Art (zona Piața Romană/strada Arthur Verona), a fost una memorabilă. Peste măsură de încântat de participarea mea, domnul Ochinciuc m-a îmbrățișat cu afecțiunea unui bunic mândru de copilul pe care l-a crescut. Ba chiar spunea în stânga și-n dreapta că-s redactor și că i-am luat un interviu foarte frumos și, de asemenea, o talentată scriitoare de care se va mai auzi peste ani. Mi-a fost inima cu adevărat plină de mândrie, căci am avut șansa să cunosc un om atât de frumos. La finalul evenimentului, am primit cadou volumul de memorii, deși nu mă așteptam din nou la acest gest.

O altă frumoasă dedicație care să-i țină companie celei deja păstrată cu sfințenie într-un loc din bibliotecă:

Domnișoarei Andreea Chiuaru, cu dorința de a-mi fi serioasă competiție pe tărâmul scrisului.

ochinciuc

 

 

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

3 comentarii pe “Întâlniri cu scriitorii: Ion Ochinciuc – octagenarul autor de romane polițiste

  1. Simona Stavăr on said:

    Wow! Cum de nu am auzit până acum de Ochinciuc??? M-a făcut super curioasă articolul ăsta. Trebuie să citesc măcar o carte scrisă de el!
    P.S. M-a impresionat foarte mult povestioara cu șoriceii. Mesajul transmis e atât de profund încât aproape m-a făcut să plâng.

    • Nu e o personalitate vizibilă, dar e un om extraordinar. Cărțile lui vechi nu sunt reeditate, încă mă chinui să dau de ele prin anticariate ca să le pot citi. S-a pensionat în 1987 și de atunci doar a scris, nu a fost deloc vizibil în media. Ultimele 5 cărți sunt publicate la Editura Tracus Arte, o editură puțin vizibilă pe piață, din punctul meu de vedere. Eu am auzit de ei prin mai când am câștigat o carte prin intermediul GoodRead.ro. O problemă mare cu editura asta este că grafica de copertă lasă mult de dorit. Și nici nu prea le-am văzut cărțile pe elefant, libris. Cărțile lui Ochinciuc publicate la ei sunt extraordinar de scumpe (40 – 45 de lei). Eu am avut norocul să le primesc din partea autorului, însă mi-aș dori mult și volumele I și II de memorii (eu îl am doar pe-al treilea). Poate, cândva, voi reuși să le cumpăr.

  2. Sufletdefluturas on said:

    Foarte emoționant articolul. Poate chiar cel mai emoționant. Ți-ai pus sufletul aici mai mult decât în alte scrieri. Legătura care s-a format între tine si acest autor răzbate dincolo de cuvinte şi de răceala ecranului prin intermediul căruia am citit.

%d blogeri au apreciat: